Din păcate, despre Mihaela putem vorbi doar la modul trecut.
Mulți nu am cunoscut-o și nu ne-a păsat despre ea. Cine era Mihaela? Mihaela a
fost un tigru născut în captivitate care vreme de 15 ani a „locuit” la Grădina
Zoologică din Sibiu. Acum 2 zile, datorită neglijenței unui îngrijitor, Mihaela
a „evadat” și a plătit cu viața pentru 4 ore de libertate.
Ca în fiecare zi din viața ei se trezise devreme deoarece
știa că Omul îi va aduce mâncare. Nu fusese nevoită să vâneze până acum și pe
Om nu-l considera dușman sau o posibilă pradă. Omul o hrănea și-L respecta
pentru asta și pentru faptul că putea trece în mod miraculos printre gratii.
Doar El putea face acest lucru... Mihaela încerca în fiecare zi să treacă de
gratii dar nu reușea!
Dar astăzi a fost o zi specială: gratiile s-au dat la o parte. În sfârșit! A reușit să treacă din universul ei în universul Omului! Nu
îi vine să creadă! Tiptil, se furișează printre garduri și cuști. Încet de tot,
îngrozită, se îndeamnă să meargă. Pașii îi sunt mici, forțați. Simțurile îi
spun să se oprească. Înstinctul o îndeamnă să meargă mai departe. Aude un
sunet, un zgomot nedefinit, care o cheamă. Vede vârfurile copacilor peste gard
și vrea să fie acolo. Ceva din interiorul îi zice să o ia la fugă spre copaci,
dar atâția ani își spun cuvântul: se așteptă ca în orice clipă să se lovească
de fierul rece și dur.
Primii pași printre copaci au îngrozit-o: ce sunt zgomotele
astea? Oare le face Omul, care și-a dat seama că a evadat?
Nu. Sunt frunzele. Ce moi sunt și ce plăcut este să le simți sub tălpi! Ce
rece este aerul! Ce înalți sunt copacii! Cât de mare este pădurea! Nu o poate
cuprinde cu privirea dar nu o înfricoșează. Pădurea o cheamă. Pădurea o ia în
brațe, încet, ca o mamă grijulie. Pădurea se uită la ea și o supraveghează,
îngăduitoare…
Un pic speriată, un pic timidă, o sumedenie de mirosuri și
senzații noi dar de care parcă-și aduce aminte; ceva din memoria
părinților ei prinde viață. Își ridică nasul în vânt și-i freamată nările.
Aerul rece îi umple plămânii. Merge la pas. Încă îi este frică, încă se aștepta
să se trezească și să se lovească de gratii. Totul este confuz: atâta spațiu
doar pentru ea! Fără să-și dea seama, a început să alerge. A prins, cu coada ochiului, cum copacii au început să se deplaseze. Din
ce în ce mai repede și mai repede. Nu-și imaginase că poate
face așa ceva. Nu contează încotro aleargă, vrea doar să alerge. Și să vadă
copacii cum aleargă alături de ea. Pădurea aleargă cu ea! Frunzele devin mici
vârtejuri jucăușe sub tălpile ei. Vrea să simtă și să miroasă și să se
tăvălească. Vrea să trăiască! Zâmbește. Nu, de fapt râde! Îi râde sufletul!
Este fericită, în sfârșit fericită! Este liberă!
Dintr-odată s-a oprit! Ceva îi spune să se oprească! Se
așează pe burtă cu picioarele strânse sub ea. Simțurile urlă un cuvânt pe
care nu-l înțelege, un cuvânt pe care nu l-a mai întâlnit până acum. Îl aude: un
zgomot ușor, regulat. Nările îi surprind mirosul. Nu știe cine sau ce este, dar
ceva prinde contur în mintea ei. Îl
vede. Nu a zărit-o încă. S-a furișat
încet de tot, atentă să nu facă niciun zgomot. Stă la un metru de el cu mușchii
încordați la maxim și… Și atât! Nu știe ce să facă…
nu știe să vâneze.
Nu a fost nevoită până acum să vâneze
pentru a mânca. Este sătulă și de aceea s-a oprit. Nu-l vede ca pe o pradă;
nu-i este foame deci nu este necesar să-l omoare. Acum știe, și-a dat seama: ea este un
tigru! Unul adevărat, unul care vânează! Unul care știe să vâneze și să alerge!
Un tigru care știe că nimic nu va mai reuși de acum încolo să o oprească!
A inceput sa alerge din nou. Nu-i mai este frica!
Nu i-a simțit. Este prea entuziastă, adrenalina i-a amorțit
simțurile. Un zgomot asurzitor, o durere ascuțită. Cade. Pământul nu-i dur,
este moale, moale ca blana mamei care o apăra de toate pericolele când era
mică. Nu a știut până acum ce mare-i lumea, infinită... Ce frumoși sunt copacii
și ce moi sunt frunzele. Nu a mai apucat să-i urască pe oameni pentru gratii și
pentru zecile de ani de umilințe. De fapt nu urăște, nu știe ce este ura. Este
prea fericită că să simtă ură...Și îi este somn. Foarte somn... Libertatea a
obosit-o! Mâine se va trezi și va alerga
din nou prin pădure…
...
Unii zic că au trebuit s-o omoare, alții că nici măcar nu au
încercat s-o tranchilizeze. Poate este mai bine pentru Mihaela că nu a fost
nevoită să se întoarcă după gratii după ce a cunoscut libertatea.
...
Locul animalelor nu este în grădini zoologice sau în
colivii. Copii nu învață nimic bun când le văd închise în cuști. Dacă vor să le
vadă au internet, televiziune, cărți… Nu este nevoie să le vadă închise, rănite,
cu spiritul subjugat de OM. Gratiile nu au făcut și nu vor face nimic bun! Gratiile nu ne apăra de ele ci ne închid
pe noi, ne corup, ne transformă în ființe lașe, meschine. Ne transformă în vânători care omoară din
plăcere nu din necesitate.